Nu îmi
amintesc când m-am născut. Câţi oare îşi amintesc?
M-a dădăcit nisipul fierbinte al capătului pătrat al lumii rotunde atârnate sub o boltă semisferică într-un univers cu patru dimensiuni - adică ăsta AL NOSTRU, zicem noi (care repede ne grăbim să luăm în folosinţă lucrurile care par fără stăpân...).
Salut.
Un autoportret se bazează pe self-caterincă, în principiu dar sunt atât de timid încât abia m-am convins să îmi trec poza pe profil... Şi aia e cam întunecată, aşa că nu se vede prea bine cine şi cum. V-am fentat aici. Mă subapreciez de obicei, ceea ce mi-a dăunat de multe ori. Până aici!
Am să mă nasc din nou, sunt sigur. Şi nici nu trebuie să mor pentru asta. Vin învierile peste mine, nemăsurate, încrucişându-mi gândurile cu versurile unui şlagăr vechi, de mult uitat (astăzi s-ar numi "hit", deşi nu ştiu ce are bătaia cu muzica, mă rog... sunt de părerea că "fiecare cu felia lui").
Sunt tânăr dar am o mulţime de capilare cărunte sub piele, care nici ea nu se simte prea bine. Oricum, încă nu am trecut de vârsta de aur a naivităţii infantile şi... mai am o rămăşiţă de uimire în fiecare fir de iarbă care răsare primăvara devreme. Cum scoate el căpşorul fraged din pământ, gustând lumina pînă la epuizare... Şi a doua zi o ia de la capăt, mai înalt şi mai tăios, spintecând cerul până dincolo de aer.
Până în ziua de azi nu am realizat nimic deosebit.
Soarele mă face să zâmbesc sau să plâng, după anotimp. Aliniere planetelor e o prostie uneori. Nu râd niciodată.
Inelul de argint de pe degetul stâng mă strânge de la o vreme şi mă trage de mâneca noaptea, întrebător. Uneori mă visez lebădă, ciripind "The Last Song". Adorm apoi şi plouă peste mine cu inimi sângerii, sfâşiate. Când nu am somn - destul de des - număr stelele şi niciodată nu îmi ies la socoteală. O iau de la capăt... E destul timp şi întunericul e suficient de răbdător.
Mi-am pierdut coasta... coasta din care Cerul te-a zămislit pe tine. Tu nu eşti jumătatea mea, aşa cum nu putem fi o jumătate de inimă su o jumătate de fiinţă. Cerul, cu "C". Nu sunt tocmai un tip religios, doar puţin poet. Visător, impenetrabil, sentimental, aspru... Şi te caut, nu tocmai convins - sub pietre, în scorburi, în rănile deschise din neatenţie, în orbitele goale ale statuilor (nu, nu sunt zei acolo, cum spunea Nikki, doar argumente solide împotriva fericirii de a fi singur). Te desenez prin ceţurile calde care vibrează dinspre deşert. Poate acolo să avem destul loc, acolo nu e ploaie care să ne macine umbrelele şi reumatismul.
Dacă va fi cazul:
- Raiul nu e decât un pământ dincolo de nori, copii...
Sunt eu. Un basm de vânzare... Ieftin, nu vă înghesuiţi, e de ajuns pentru toată lumea.
M-a dădăcit nisipul fierbinte al capătului pătrat al lumii rotunde atârnate sub o boltă semisferică într-un univers cu patru dimensiuni - adică ăsta AL NOSTRU, zicem noi (care repede ne grăbim să luăm în folosinţă lucrurile care par fără stăpân...).
Salut.
Un autoportret se bazează pe self-caterincă, în principiu dar sunt atât de timid încât abia m-am convins să îmi trec poza pe profil... Şi aia e cam întunecată, aşa că nu se vede prea bine cine şi cum. V-am fentat aici. Mă subapreciez de obicei, ceea ce mi-a dăunat de multe ori. Până aici!
Am să mă nasc din nou, sunt sigur. Şi nici nu trebuie să mor pentru asta. Vin învierile peste mine, nemăsurate, încrucişându-mi gândurile cu versurile unui şlagăr vechi, de mult uitat (astăzi s-ar numi "hit", deşi nu ştiu ce are bătaia cu muzica, mă rog... sunt de părerea că "fiecare cu felia lui").
Sunt tânăr dar am o mulţime de capilare cărunte sub piele, care nici ea nu se simte prea bine. Oricum, încă nu am trecut de vârsta de aur a naivităţii infantile şi... mai am o rămăşiţă de uimire în fiecare fir de iarbă care răsare primăvara devreme. Cum scoate el căpşorul fraged din pământ, gustând lumina pînă la epuizare... Şi a doua zi o ia de la capăt, mai înalt şi mai tăios, spintecând cerul până dincolo de aer.
Până în ziua de azi nu am realizat nimic deosebit.
Soarele mă face să zâmbesc sau să plâng, după anotimp. Aliniere planetelor e o prostie uneori. Nu râd niciodată.
Inelul de argint de pe degetul stâng mă strânge de la o vreme şi mă trage de mâneca noaptea, întrebător. Uneori mă visez lebădă, ciripind "The Last Song". Adorm apoi şi plouă peste mine cu inimi sângerii, sfâşiate. Când nu am somn - destul de des - număr stelele şi niciodată nu îmi ies la socoteală. O iau de la capăt... E destul timp şi întunericul e suficient de răbdător.
Mi-am pierdut coasta... coasta din care Cerul te-a zămislit pe tine. Tu nu eşti jumătatea mea, aşa cum nu putem fi o jumătate de inimă su o jumătate de fiinţă. Cerul, cu "C". Nu sunt tocmai un tip religios, doar puţin poet. Visător, impenetrabil, sentimental, aspru... Şi te caut, nu tocmai convins - sub pietre, în scorburi, în rănile deschise din neatenţie, în orbitele goale ale statuilor (nu, nu sunt zei acolo, cum spunea Nikki, doar argumente solide împotriva fericirii de a fi singur). Te desenez prin ceţurile calde care vibrează dinspre deşert. Poate acolo să avem destul loc, acolo nu e ploaie care să ne macine umbrelele şi reumatismul.
Dacă va fi cazul:
- Raiul nu e decât un pământ dincolo de nori, copii...
Sunt eu. Un basm de vânzare... Ieftin, nu vă înghesuiţi, e de ajuns pentru toată lumea.
